Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atîrnă
De la rădăcină.
Alexandru Donici

A venit toamna de aur. Natura şi-a îmbrăcat veşmintele multicolore. Pădurile, livezile şi parcurile abundă în culorile toamnei de galben-roş-maro cu zeci de nuanţe mai palide, mai pronunţate. Însă această frumuseţe este de scurtă durată. Timpul se răceşte, frunzele se desprind de pe arbori şi cad, creînd un minunat covor sub coroana fiecărui pom. Substanţa biologică, formată în perioada caldă - frunzele, se depune pe suprafaţa solului. Se produce în rezultat circuitul substanţelor şi a energiei. Aceste procese sunt normale şi necesare pentru menţinerea echilibrului ecologic.

Dar iată că în oraşe, chiar şi în sate din motive „estetice”, nu mai ştiu şi din care alte cauze, frunzele căzute pe gazoane, în parcuri, în grădini sunt considerate drept deşeuri. Astfel, frunzele adunate, sunt transportate la gunoişti şi deseori - arse.

O succintă retrospectivă în trecutul îndepărtat. În decursul evoluţiei pe scoarţa terestră, sub influenţa învelişului verde, s-au format solurile, stratul pedologic. Plantele prin sistemul radicular sustrag din stratul superficial al rocilor materne elementele necesare pentru existenţă. Prin intermediul frunzişului ele realizează fotosinteza şi produc biomasa. La sfîrşitul vegetaţiei, în zona temperată, plantele se lipsesc de frunziş, care nu mai este în stare să-şi îndeplinească misiunea în perioadele reci. Frunzele căzute formează la suprafaţa solului litiera, care prezintă sursa de formare şi acumulare a humusului. Humusul este principalul component al solului, potenţialul lui energetic. Odată cu frunzişul se reintroduc în sol substanţele organice şi elementele minerale. O asemenea rotaţie asigură procesele pedologice actuale, funcţionarea solului în calitate de obiect natural multifuncţional.

Pe parcursul evoluţiei sale solul a devenit un mediu vital specific, de rînd cu mediul acvatic şi terestru-aerian. În sol habitează o sumedenie de locatari numiţi pedobionţi. Existenţa şi activitatea lor este condiţionată în majoritate de reziduurile vegetale, de litieră. Solul, lipsit de reziduuri vegetale, se transformă în substrat mineral, ce nu mai poate îndeplini misiunile ecologice naturale. Pe uscat solul reprezintă sursa principală de CO₂, utilizat de plante pentru fotosinteză. În perioadele reci procesele biochimice din sol diminuează eliminarea bioxidului de carbon. Anume această ritmicitate în circuitul biologic contribuie la menţinerea echilibrului ecologic.

În aceeaşi ordine de idei voi menţiona că orizontul superficial al solului este îmbibat cu diferite bacterii, actinomicete, fungi. Într-un cm3 de sol îşi găsesc condiţii de existenţă cîteva miliarde de microorganisme. Aşa dar, de rînd cu cele trei componente sau faze esenţiale ale solului – solidă, lichidă şi gazoasă, activează materia vie. Din aceste considerente solul constituie un corp specific, aflat între biotă şi biotop, ce include, după cum v-aţi convins, substanţă vie şi minerală. Activitatea pedobionţilor menţine proprietatea solului de a aproviziona plantele cu elemente nutritive, transformate în stare solubilă. Deci, persistă o armonie biologică şi ecologică, creată de însăşi Măria sa Natura.

Rolul solului în biosferă este decisiv; fără de el este greu de imaginat existenţa vieţii pe uscat. Solul constituie nu doar un mijloc de producţie în agricultură, cu toate că doar acest rol, extrem de important, este conştientizat şi apreciat de majoritatea oamenilor. Solul a fost creat de natură nu pentru a fi arat, ca mijloc de producţie el a devenit doar la o anumită etapă a activităţii umane. În natură solul îndeplineşte o sumedenie de misiuni, fiind, vorba poetului „şi leagăn, şi mormînt”. Solul reprezintă uzina de „prelucrare” a deşeurilor, acumulator al energiei solare, transformată şi conservată în humus. Spre marele nostru regret, polifuncţionalitatea şi indispensabilitatea solului nu este conştientizată adecvat de către societate.

Revin la problema abordată la începutul acestui material: cui îi amestecă covorul de frunziş toamna sau învelişul ierbos din parcuri şi pe gazoane. De ce se depun atîtea eforturi pentru a elimina frunzele arborilor? De ce nu ne putem deprinde cu realitatea ecologică, că frunzele trebuie să rămână sub copac, că acolo le este destinaţia, că acest fenomen – căderea şi descompunerea lor, prezintă procese naturale normale, indispensabile pentru menţinerea echilibrului ecologic?! Bineînţeles, frunzele de pe trotuare trebuie măturate, adunate şi compostate, iar apoi reîntoarse în sol.

Şi în încheiere mă adresezi încă o dată: NU ARDEŢI FRUNZELE! NU DEGRADAŢI SOLUL! NU MAJORAŢI CONŢINUTUL DE CO₂ ŞI NU ÎNCĂLZIŢI ATMOSFERA!

Andrei Ursu,
academician, pedolog