Discuţiile recente privind necesitatea desemnării unui candidat de alternativă în procesul de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, ne aruncă din nou într-un spaţiu arid şi infinit de dezbateri, după ce se părea că lucrurile începeau treptat să revină pe făgaşul normalităţii. În opinia noastră, fără a încerca să polemizăm cu dispoziţiile constituţionale, acest subiect poate să provoace în societate un sentiment de repulsie faţă de procesul politic. Or, ideea că lucrurile se fac doar de dragul formalităţii nu se înscrie în logica unui proces democratic viabil.

Candidaţii de alternativă de pînă acum, cu unele excepţii, au fost reprezentanţi marcanţi ai intelectualităţii, care la vremea respectivă erau realizaţi din punct de vedere profesional şi recunoscuţi în societate. Sacrificiul acestor persoane merge dincolo de jocurile partiinice în care au fost volens-nolens implicaţi, iar contextul în care au fost înaintaţi a fost întotdeauna unul complicat. Cu părere de rău, atît discursul academicianului Gheorghe Duca (2005), cît şi cel al membrului corespondent Stanislav Groppa (2009) nu au beneficiat de atenţia cuvenită din partea corpului de deputaţi şi a presei, deşi în ambele cazuri au fost lansate iniţiative care urmau să soluţioneze probleme stringente ale ţării, prin prisma viziunii unor reprezentanţi ai comunităţii oamenilor de ştiinţă. Încercarea unora de a absolvi de vină clasa politică, prin etichetarea acestor personalităţi face dovada unei analize mai mult decît superficiale a problemei, în condiţiile în care situaţia actuală denotă că interpretarea ambiguă a legislaţiei face obiectul unor interminabile discuţii, în special, în lipsa unei majorităţi parlamentare absolute.

În contextul situaţiei social-politice din Republica Moldova de ultimă oră, desemnarea unei candidaturi de alternativă dictată de procedura de alegere a şefului de stat conduce la o disfuncţionalitate evidentă a autorităţilor reprezentative urmată de o destabilizare continuă în societate. Încercarea fracţiunilor parlamentare de a propune „oponenţi” pe măsura candidaturii favorite, pune într-o situaţie dificilă nu doar persoanele respective, dar şi deputaţii care înaintează candidatura respectivă şi cunosc apriori că nu o vor vota. Astfel, situaţia în care pe lîngă un candidat cu şanse reale de a obţine mandatul de Preşedinte al republicii, trebuie de identificat un candidat de alternativă, pare a fi cel puţin ridicolă.

Selectarea candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al ţării trebuie să se realizeze în cadrul fracţiunilor parlamentare, asigurîndu-se transparenţa de consultări. Acest mecanism ar evita blocarea procesului de desemnare a şefului de stat, asigurînd, totodată, respectarea caracteristicilor specifice republicii parlamentare. Deputaţii dispun de libertatea de a se expune „pro” sau „contra”, în raport cu candidatura propusă, chiar şi în lipsa unei candidaturi de alternativă.

În concluzie, considerăm relevantă a fi excluderea obligativităţii candidaturii de alternativă la funcţia de şef de stat şi înlocuirea acesteia cu un proces eficient de consultări la etapa anterioară votării.

Ion GUCEAC, doctor habilitat în drept,
profesor universitar