A cunoaşte nu este de ajuns; trebuie să aplici
Goethe

În condiţiile în care lumea contemporană este orientată spre o societate bazată pe cunoaştere, investiţiile în valori intangibile, prin realizări ştiinţifice şi activităţi inovaţionale, devin din ce în ce mai importante şi determină în mare măsură starea economiei şi bunăstarea socială.

Astfel, politicile în domeniul ştiinţei şi educaţiei suscită interesul general, fiind incluse în strategiile de dezvoltare ale statelor. In cadrul societăţii bazate pe cunoaştere, ştiinţa dispune de următoarele funcţii: producerea cunoştinţelor - crearea şi furnizarea noilor cunoştinţe; transmiterea cunoştinţelor - educarea şi consolidarea resurselor umane; transferul cunoştinţelor - diseminarea cunoştinţelor şi oferirea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea. Activitatea ştiinţifică este una creativă, iar resursele umane implicate trebuie dezvoltate, formate şi motivate continuu, într-un mediu organizaţional favorabil.

Deşi rolul ştiinţei în asigurarea dezvoltării durabile pe termen lung şi mediu este pe deplin conştientizat, relevanţa acesteia pentru setul de măsuri anticriză, adoptat pe termen scurt, depinde în mare parte de succesul dialogului dintre ştiinţă şi societate. în contextul dat, a crescut vădit şi interesul faţă de procesul de evaluare a cercetării, atât din partea societăţii şi a factorilor decizionali, cât şi din partea comunităţii ştiinţifice.

Sistemul de evaluare a eficienţei ştiinţifice are drept scop orientarea activităţii organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării spre realizarea priorităţilor de cercetare stabilite anterior. Procesul de evaluare a cercetării nu reprezintă, desigur, unul din conceptele general acceptate în cadrul comunităţii ştiinţifice. Totuşi, evaluarea cercetării ţine de eficacitatea resurselor investite. Scopul acesteia nu este doar să-i susţină pe liderii capabili să producă salturi tehnico-ştiinţifice, dar şi să motiveze entităţile care se confruntă cu anumite probleme. Procesul de evaluare este o prerogativă a comunităţii ştiinţifice şi exclude utilizarea acesteia în calitate de instrument de control sau imixtiuni administrative din afara sferei de cercetare. Evaluarea nu trebuie să favorizeze aspectul cantitativ în detrimentul celui calitativ, ci trebuie să identifice şi să neutralizeze superficialitatea şi pseudoştiinţa.

Procesul de reformare şi optimizare a sferei de cercetare din ţara noastră a ajuns la etapa în care sunt necesare acţiuni la nivelul unităţilor primare de cercetare (laboratoare-centre), în vederea creării condiţiilor pentru afirmarea creativităţii şi spiritului inovator al fiecărui cercetător în parte. Menţinerea şi dezvoltarea potenţialului uman în cercetare, precum şi promovarea acestuia în baza performanţei ştiinţifice, reprezintă elemente importante ale politicii în sfera de cercetare-inovare.

Promovarea performanţei ştiinţifice şi a excelenţei în cercetare trebuie să constituie premise ale procesului de evaluare. Performanţa ştiinţifică demonstrată de către cercetător prin articole incluse în circuitul ştiinţific internaţional, lucrări citate, brevete, comunicări la conferinţe internaţionale, proiecte internaţionale obţinute trebuie să se întemeieze pe o capacitate instituţională consolidată a unităţii de cercetare în care activează, capabilă să-i ofere mediul şi infrastructura adecvată. Sub aspect individual, evaluarea semnifică nu doar un mod de estimare a activităţii, dar şi o modalitate de motivare a performanţei.

La nivelul Uniunii Europene a fost emisă Recomandarea Comisiei Europene 251/11.03.05, care descrie procedura de evaluare, recomandată statelor membre, în felul următor: Angajatorii şi/sau finanţatorii vor introduce pentru toţi cercetătorii sisteme care să permită evaluarea şi aprecierea performanţelor lor într-o manieră sistematică, transparentă, realizată de un comitet independent. O astfel de procedură de evaluare şi apreciere trebuie să fie globală şi să ia în considerare atât creativitatea, cât şi rezultatele cercetării, precum publicaţiile, brevetele, managementul cercetării, implicarea în educaţie, colaborările naţionale sau internaţionale.... În Franţa, în baza evaluării efectuate de Centrul Naţional pentru Cercetări Ştiinţifice (CNRS), laboratoarele de cercetare care înregistrează rezultate insuficiente nu sunt lichidate, fiind pur şi simplu lipsite de acest statut, fapt care are repercusiuni financiare şi de prestigiu colosale.

Este de remarcat şi rolul sistemului ISI (Institutul pentru Ştiinţa Informării-Philadelphia) în proceduri le de evaluare naţională a multor state. Iniţial, sistemul ISI a avut drept preocupare o clasificare a revistelor de specialitate, în funcţie de impactul pe care-1 au în lumea ştiinţifică. Odată cu dezvoltarea bazei de date, ISI a început să efectueze clasificări ale oamenilor de ştiinţă, universităţilor sau chiar ţărilor, în funcţie de articolele publicate şi mai ales de numărul total de citări ale articolelor dintr-un anumit domeniu. Pentru a compara nivelul de activitate ştiinţifică a naţiunilor este utilizat indicele de eficienţă ştiinţifică care exprimă numărul de articole provenite dintr-o populaţie raportat la această populaţie.

Practica internaţională demonstrează că, dacă pentru organizaţiile din sfera de cercetare-inovare de stat evaluarea reprezintă o condiţie vitală pentru existenţă, dezvoltare şi susţinere financiară, atunci pentru cele private serveşte drept argument în relaţiile cu concurenţii.

Trebuie să recunoaştem că fiecare domeniu de cercetare are o cale exclusivă de dezvoltare şi un aparat metodologic propriu, iar impunerea unui şir de indicatori care nu ar lua în calcul specificul unui sau altui domeniu ştiinţific va determina apariţia unor percepţii eronate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre aplicarea  metodologiei internaţionale fără luarea în calcul a traiectoriei dezvoltării  ştiinţei naţionale.

Revenind la necesitatea evaluării cercetării ştiinţifice, am putea menţiona două dimensiuni. În primul rând, utilizarea resurselor publice pentru finanţarea cercetărilor ştiinţifice implică un grad înalt de transparenţă în distribuirea şi utilizarea acestor resurse. În al doilea rând, rezultatele evaluării sunt necesare comunităţii ştiinţifice în vederea estimării potenţialului său, dar şi pentru elaborarea strategiilor ulterioare de dezvoltare.

În condiţiile statelor ce dispun de comunităţi ştiinţifice de dimensiuni reduse, procesul de evaluare a cercetării este un exerciţiu, în acelaşi timp, simplu şi complicat. Simplu, deoarece este prezent un număr relativ mic de instituţii şi o comunitate omogenă de cercetători. Concomitent, evaluarea presupune existenţa unui corp de experţi obiectivi şi neutri, fapt ce uneori este dificil de asigurat.

In ţara noastră, iniţierea unui proces calitativ nou de evaluare a cercetării este o continuare logică a reformei în sfera de cercetare-inovare. Rezultatele evaluării vor permite introducerea criteriului performanţei ştiinţifice drept unitate de măsură a activităţii cercetătorului, totodată oferindu-ne posibilitatea de a ne expune asupra prestanţei manageriale în cadrul instituţiilor de cercetare. Sistemul complex de indicatori, care şi-a demonstrat viabilitatea în cadrul procedurii de acreditare a instituţiilor de cercetare, va oferi soluţii şi în domenii precum finanţarea ştiinţei, dezvoltarea capacităţii inovaţionale, pregătirea cadrelor etc. De asemenea, este importantă racordarea acestor indicatori la cei internaţionali (OECD, UNESCO) şi  dezvoltarea unui sistem statistic viabil în sfera de cercetare - inovare.

Acad. Gheorghe DUCA,
preşedintele AŞM

AKADEMOS, Revista de Ştiinţă, Inovare, Cultură şi Artă, Nr.2 (13), 2009