Prea Sfinţitul Arsenie – exemplu de dăruire,
cercetare obiectivă şi credinţă până la sacrificiu

Cotidianul „Moldova Suverană” a publicat un amplu material la această rubrică (23.07.2008) despre matematicianul Vladimir Andrunachievici (1917-1997), academician fondator al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, fondator şi director al Institutului de Matematică şi Informatică al A.Ş.M. pe parcurs de 30 de ani, fondator al şcolii de algebră din R.M. În acea publicaţie a fost menţionat faptul că mama savantului a avut un renumit unchi - mitropolitul Arsenie Stadniţchi, de origine basarabeană, mare slujitor al ortodoxismului. Studiind acest destin şi din alte surse, am mai aflat că a fost un emerit propovăduitor şi orator, scriitor duhovnicesc şi martir al regimului bolşevic, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă. Nu am putut trece cu vederea aceste noi date şi informaţii, tragicul său destin, cu atît mai mult că ilustrul cercetător al istoriei bisericeşti din Moldova Arsenie Stadniţchi a fost uitat de băştinaşi, fiind cunoscut mai mult în rîndul clericilor. Cred că această intenţie a noastră ar coincide şi cu doleanţa acad. Vladimir Andrunachievici de-al scoate din noianul uitării pe mitropolitul Arsenie Stadniţchi, despre care a adunat unele materiale şi cîteva relicve de familie, pe care le-a donat Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei cu puţin timp înainte de trecerea sa din viaţă.

Istoria se identifică prin personalităţi care au creat-o şi au definit-o cu o substanţă reală. Lor le revine rolul de a fi adevăraţii ei arhitecţi. Deseori numele lor se pierde în proverbialul anonimat al eternităţii. Atare destine au avut multe notorietăţi basarabene, care ori au dispărut în negura vremurilor, ori au intrat în legendă, biografia lor reală împletindu-se cu fabulosul, cum ar fi, spre exemplu, faimoşii Barbu Lăutaru sau Maria Cibotari.

Mai trist este că unii pămînteni ai noştri, precum Arsenie Stadniţchi, au trecut în istoria teologică a altor popoare, completînd astfel galeria de destine tragice basarabene uitate în propria lor patrie. Fără a avea pretenţii exhaustive, vom încerca să evocăm viaţa acestei figuri deloc mediatizate, dar cu rosturi şi semnificaţii deosebite în istoria poporului nostru.

Viitorul călugăr şi Sfînt Arsenie s-a născut la 22 ianuarie 1862 în satul Comarovo, judeţul Hotin, într-o veche dinastie de teologi consacraţi. La botez a primit numele de Avxentie Stadniţchi. Din frageda copilărie în familie i-au fost cultivate principalele norme ale moralei creştine, care trimite la valori precum puritatea, asceza, sacralitatea. Aceste precepte i-au marcat întreaga viaţă. El şi-a asumat ideea de a fi dator oamenilor cu ceea ce avea mai bun în fiinţa sa, avînd drept motivaţie supremă binele şi propăşirea poporului.

Pentru a-şi făuri o temelie a aspiraţiilor sale el se consacră studiilor teologice. Potrivit cunoştinţelor căpătate în casa părintească, se înscrie la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care-l absolveşte cu menţiune. Ardoarea credinţei şi aptitudinile intelectuale ale tînărului Stadniţchi au fost remarcate de dascălii lui şi el a fost promovat la Academia Teologică din Kiev, pe care a absolvit-o cu gradul de doctor în teologie.

Este una din cele mai dinamice perioade din viaţa lui. Fiind student, s-a ambiţionat să călătorească la Muntele Athos din Grecia. Impresiile în urma „expediţiei” sale le-a publicat în Jurnalul studentului-pelerin la Athos, lucrare editată la Kiev în 1886. Deşi era o primă încercare, temerarul pelerin şi-a validat pe deplin calităţile de cercetător talentat, dublate de un profund spirit de observaţie. Evident, lucrarea lui Arsenie Stadniţchi a fost înalt apreciată cu Premiul în numele lui Makariev.

După încheierea studiilor academice a fost repartizat în calitate de profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, pe băncile căruia a fost cîndva un simplu student. Aici a predat greaca veche, muzica bisericească şi teologia dogmatică. În paralel, a deţinut funcţia de redactor al faimosului organ de presă al clerului basarabean Кишиневские Епархиальные Ведомости, în care Arsenie Stadniţchi a publicat peste 100 de articole, care au contribuit serios la sporirea prestigiului tînărului profesor şi cercetător.

Graţie unor eforturi incredibile, în 1895 el reuşeşte să editeze celebra sa lucrare Gavriil Bănulescu Bodoni, exarhul moldo-vlah (1808-1812) şi mitropolit al Chişinăului (1813-1821), pentru care i s-a conferit titlul de magistru în teologie. Dovedind impresionante tehnici de investigaţie, această lucrare a avut o pondere decisivă atît în istoriografia rusă, cît şi în cea română privind definirea controversatei personalităţi a primului mitropolit al Basarabiei. A lucrat cu abnegaţie la această carte, colectîndu-şi materialele şi documentele într-un areal extrem de extins. În acest scop a efectuat deplasări în Imperiul Austro-Ungar (1888) şi în România (1890).

Astfel, în opinia contemporanilor săi Arsenie Stadniţchi a reuşit să pătrundă în tumultul vremurilor apuse şi în esenţa vieţii acestei disputate figuri, să înţeleagă sufletul clerului basarabean şi să găsească acolo mobilul faptelor şi evenimentelor descrise. Graţie muncii fără preget şi serioasei sale erudiţii, el reuşeşte să integreze întreaga activitate a lui Gavriil Bănulescu Bodoni într-o structură conceptuală şi narativă complexă, bine articulată.

În echilibrata sa introducere, A. Stadniţchi constată că destinul bisericii române se împleteşte cu cel al bisericii slavilor, în speţă al celei ruse. El susţine că această legătură istorică a influenţat pozitiv afirmarea ortodoxismului şi a moralei creştine atît în biserica rusă, cît şi în cea română. Consecvent apărător al idealurilor creştine, autorul încearcă să menţină constantă imparţialitatea sa faţă de cele două tabere opuse la acea oră. În acest sens el constată cu mîndrie că România a dăruit Rusiei o serie de mari ierarhi, dintre care e suficient să-i amintim pe Grigore Ţamblac, mitropolitul Volîno-Lituanian (1415-1419), Petru Movilă, mitropolitul Kievului şi fondatorul Academiei Kievlene (1633-1646), Dosoftei, mare erudit şi fost mitropolit al Azovului (1703-1711), Pahomie Spakovski, mitropolitul Voronejului (1714-1723), Arsenie Berlo, episcopul de Movilău şi Pereaslavl (1733- 1744) şi, în sfârşit, Gavriil Bănulescu Bodoni, mitropolit al Kievului (1799-1803), exarh moldo-vlah (1808-1812) şi mitropolit al Basarabiei.

În continuare Arsenie Stadniţchi încearcă să pătrundă în miezul problemei şi să găsească o explicaţie adecvată animozităţilor exaltate, promovate insistent în mass-media românească de la acea oră faţă de Gavriil Bănulescu Bodoni, de biserica rusă şi ortodoxism. A invocat chiar unele afirmaţii ale lui Xenopol care susţinea că ortodoxismul a fost o nenorocire pentru poporul românesc. Autorul cărţii explică aceasta prin faptul că românii nu cunosc adevărata nobleţe a sufletului poporului rus. „Dar cu părere de rău, meditează imparţial în continuare ilustrul teolog, nu doar românii sunt ignoranţi, ci însuşi ruşii puţin ce cunosc despre poporul vecin de aceeaşi credinţă cu ei. Pentru mulţi dintre ei România e terra incognita. Moldovenii, în viziunea unor astfel de indivizi, deseori se identifică cu ţiganii care fură şi înşeală oamenii creduli, cît despre instruirea lor, despre literatura moldovenească, pentru astfel de persoane e ceva de domeniul irealului. Fără a fi exhaustivi, nu ne rămîne decît să regretăm această realitate şi să constatăm că ea nu are nici un temei istoric”, constată autorul.

Demonstrând calităţi de bun cunoscător al istoriografiei române, Arsenie Stadniţchi face referire la articolul lui Ghenadie al Rîmnicului Exarhul Gavriil, publicat în Revista Nouă, 1888, nr. 10. Studiul în cauză l-a calificat pe G.B. Bodoni drept un personaj bîntuit de inconsecvenţe, bazate mai mult pe declaraţii pline de exaltare şi patetism. Ghenadie al Rîmnicului a fost cel care l-a numit coadă de topor în mîinile ruşilor. Foarte diplomat şi judicios, Arsenie Stadniţchi afirmă că doar scriind o lucrare de proporţii, efectuînd veritabile studii poţi pătrunde în miezul problemei, poţi analiza, sintetiza şi găsi incoativul mişcării.

Lucrarea lui Arsenie Stadniţchi Gavriil Bănulescu Bodoni, exarhul moldo-vlah (1808-1812) şi mitropolit al Chişinăului (1813-1821) prezintă un interes enorm pentru formarea unor concluzii corecte privind relaţiile dintre ruşi şi români, îndeosebi dacă se ia în considerare lipsa surselor referitoare la această problemă. Ideile sale se înscriu pe coordonatele promovării relaţiilor de prietenie şi stabilitate între biserica română şi cea rusă.

Manifestînd o propensiune pentru intransigenţă şi sacralitate, la 1 ianuarie 1896 Avxentie Stadniţchi îmbracă schima cea mare şi primeşte un nume nou - cel de Arsenie. În continuare a înfruntat toate servituţile unei asemenea dăruiri. Avansează fulminant pe scara ierarhiei ecleziastice. A fost rectorul şi stareţul mănăstirii Sf. Antonie Romanul din Novgorod, devenind ulterior arhimandrit. Îşi urmează cariera ca inspector şi profesor, apoi ca rector al Academiei Teologice din Moscova (1898-1903). În paralel, a fost hirotonit în funcţia de episcop de Volokolam (1899) şi al treilea vicar al Mitropoliei Moscovei.

În anul 1900, împreună cu un grup de studenţi şi profesori de la Academia Teologică din Moscova, întreprinde un pelerinaj la locurile sfinte în Palestina şi alte ţări din Orientul Apropiat. Graţie inepuizabilului său talent narativ şi calităţilor de iscusit cercetător, în baza impresiilor de călătorie episcopul Arsenie editează lucrarea În ţara sfintelor amintiri, în care a inserat şi circa 60 de fotografii, marea lor majoritate fiind realizată chiar de autor.

În 1904 i s-a conferit titlul de doctor în istoria bisericească pentru lucrarea Studii şi monografii asupra istoriei Bisericii din Moldova. Autorul prezintă în ea un tablou complex al principatelor dunărene, al bisericii din acest spaţiu şi sintetizează momentele de maximă importanţă. Printre dramele poporului român el evidenţiază nefastele domnii fanariote. Lucrarea s-a bucurat de mare succes atît în Rusia, cît şi în afara hotarelor ei, beneficiind de numeroase menţiuni şi premii. Pentru această realizare ştiinţifică regele Carol al României l-a decorat pe Arsenie Stadniţchi cu medalia „Bene Merente” de gradul I. Totodată, Academia de Ştiinţe a Rusiei i-a decernat Marele premiu în numele lui Uvarov.

În calitate de episcop de Pskov şi Porhovsk, Arsenie Stadniţchi desfăşoară o vastă activitate culturală: înfiinţează şcoli, muzee. În 1910 este ales în scaunul arhiepiscopal al oraşelor Novgorod şi Starorusi. În această perioadă el îşi îndreaptă eforturile în vederea restaurării unei serii de monumente istorice valoroase ale arhitecturii teologice ruse. A fost preşedintele Sinodului Local al Bisericii Ruse în anii 1917-1918 şi, conform mărturiilor unor participanţi, practic dînsul conducea majoritatea şedinţelor Sinodului.

În octombrie 1917 Arsenie Stadniţchi, ca membru al Consiliului Suprem al Sfîntului Sinod, a candidat pentru numirea în rangul de Patriarh, împreună cu episcopii Antonie şi Tihon, dar în urma tragerii la sorţi funcţia i-a revenit arhiereului Tihon. La 29 noiembrie 1917 este instituit în scaunul mitropolitan şi desemnat membru permanent al Sfîntului Sinod de la Petersburg.

Evoluţia evenimentelor după revoluţia bolşevică din octombrie s-a dovedit a fi dramatică pentru clericii ruşi. Cele mai mari inteligenţe teologice au fost arestate şi supuse exilului. Acelaşi destin a împărtăşit şi ilustrul ierarh rus de origine basarabeană Arsenie Stadniţchi. Prima dată a fost arestat în noiembrie 1919 la Moscova, a doua oară - la Novgorod (1920), după care a fost judecat şi condamnat la trei ani de detenţie cu suspendare şi exilat în gubernia Arhanghelsk (mai tîrziu exilul a fost anulat). În 1922 este din nou arestat la Moscova, fiindu-i intentat un proces în care, împreună cu Patriarhul Tihon, a fost acuzat că a opus rezistenţă în timpul confiscării averilor bisericeşti. Şi asta s-a făcut în pofida faptului că Prea Sfinţitul Arsenie îndemna clerul să jertfească spre folosul înfometaţilor (în acele vremuri Rusia trecea printr-o foamete devastatoare) obiectele de preţ, lipsite de utilitate liturgică. Cu întreruperi, în detenţie Prea Sfinţitul s-a aflat pînă la 10 ianuarie 1924. La 5 zile după eliberare a fost din nou arestat şi deţinut în închisoarea de tristă faimă Butârka, unde a fost constrîns să treacă la “obnovlenţî”, grup schismatic loial puterii sovietice, însă el a refuzat, considerîndu-l profanator şi ilegal.

După închisoare a fost exilat în Asia Mijlocie. În 1925-1926 s-a aflat în Poltoraţk (Aşhabad), iar în perioada 1926-1936 – la Taşkent. Formal rămânea episcop de Novgorod, însă din 1933 eparhia era administrată de ucenicul său, episcopul Alexii (Simanski), ulterior hirotonit Patriarhul Alexie I.

La 11 august 1933 Arsenie Stadniţchi a fost numit în calitate de mitropolit de Taşkent şi Turkestan. Martorii îşi amintesc că slujea sub cerul liber, oficiind lîngă paraclisul icoanei Maicii Domnului Bucuria celor necăjiţi. La aceste întruniri de suflet ale credincioşilor se adunau pînă la 20 000 de oameni din Taşkent şi împrejurimi. Mulţimea umplea tot teritoriul imensului cimitir sau alt spaţiu sub cerul liber şi mitropolitul în mantia sa albastră, abia zărită printre frunzele copacilor, însufleţea prin flacăra iluminării sale lumea ce se ruga… Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor bucura…

Arsenie Stadniţchi a fost părintele duhovnic al arhiepiscopului Luca (Voino-Iasneţkii), în mîinile căruia a murit pe 23 februarie 1936, la spitalul din Taşkent. A fost înmormântat la cimitirul Botkin din acelaşi oraş.

Mitropolitul Arsenie Stadniţchi a rămas în istorie drept un model pentru toţi: modest şi perseverent, intransigent în ceea ce priveşte moralitatea clerului, un erudit autentic, respectuos faţă de fiinţa umană în genere, milostiv şi afectuos cu semenii săi debusolaţi, atent la judecăţile de valoare, el a frapat contemporaneitatea prin inteligenţa sa creatoare şi încrederea infinită în virtuţile morale ale propriului popor. Corelînd toate aceste argumente extrem de edificatoare, trebuie să admitem că anume lui, de rînd cu celelalte personalităţi marcante ale acestui meleag, îi revine rolul de a fi factorul propulsor al unei uriaşe opere de cultura şi spiritualitate basarabeană, iar într-un plan mai restrîns - de a fi un exemplu de dăruire, cercetare obiectivă şi credinţă pînă la sacrificiu, călăuzind astfel spre rostuiri înalte chiar şi viaţa strănepotului său Vladimir Andrunchievici…

În anul 1993 Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă şi-a amintit de osteneala ecumenică şi jertfa de dragoste întru credinţă a Prea Sfinţitului Arsenie şi l-a canonizat. A fost şi a rămas un dascăl al neamului, cu care renumitul matematician moldovean s-a mîndrit (în taină) atît de mult, încît a selectat şi a donat materialele din arhiva familiei sale Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei - cu siguranţă, spre pildă şi învăţătură urmaşilor noştri...

Dr. Diana Eţco,
cercetător ştiinţific superior al
Institutului de Istorie, Stat şi Drept al A.Ş.M.,

Tatiana Rotaru, jurnalistă