Au mai spus-o şi alţii: e bogată această palmă de pămînt, precum este mica noastră ţară, şi în trecut, şi în prezent, cu veritabile talente şi personalităţi marcante literare, ştiinţifice, culturale, care au slujit cu toată ardoarea şi fidelitatea domeniul şi poporul la nivel de virtuţi. În această ordine de idei se înscrie exemplul fraţilor gemeni, fizicienilor Vsevolod şi Sveatoslav Moscalenco, aleşi ca membri ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei pentru meritele lor deosebite în cercetare.

Acum un an, acad. Gheorghe Duca, preşedintele A.Ş.M., mi-a vorbit despre existenţa încă a unei perechi de gemeni-savanţi, născuţi în Basarabia, la Tatar-Copceac, nu departe de Comrat, ajunşi şi ei academicieni. M-a îndemnat atunci: scrie despre istoria lor dramatică, merită atenţia publică… E vorba de prof. dr. ing. Gleb Drăgan, membru titular al Academiei Române şi al altor academii, şi de prof. dr. ing. Boris Draganov, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Şcolii Superioare din Ucraina. Chiar din capul locului observăm că aceşti doi oameni foarte apropiaţi, cum pot fi doar gemenii, s-au realizat profesional şi locuiesc astăzi în diferite state. I-a despărţit pentru totdeauna destinul vitreg în urma cunoscutelor evenimente istorice, care s-au perindat pe acest pămînt, situat la intersecţia intereselor marilor puteri ale lumii.

Familia învăţătorilor Haralambie şi Alexandra Draganov din comuna Tatar-Copceac, judeţul Tighina, a fost prima care le-a dat gemenilor săi, Gleb şi Boris, de tot ce au avut nevoie copiii doriţi – dragostea părintească, o bună îngrijire şi o educaţie aleasă, le-a altoit interesul faţă de carte. Băieţii au fost numiţi astfel dat fiind faptul că la naşterea lor în calendarul bisericesc ortodox din Basarabia au fost trecuţi sfinţii gemeni Boris şi Gleb. Din această localitate părinţii s-au mutat la Comrat, cînd copiii împliniseră cîte 4,5 ani, deja aveau şi o surioară, Valentina, mai mică cu doi ani. Aici copiii au absolvit şcoala primară, au învăţat la liceu. Părinţii au observat capacităţile deosebite ale băieţilor la matematică. Vara, în perioada vacanţei, gemenilor le plăcea să rezolve probleme mai complicate decît cele din programul licean.

În 1936 părinţii au fost transferaţi cu serviciul la Tighina, situaţie favorabilă pentru instruirea în continuare a copiilor. Ultimele clase le-au făcut la Liceul „Ştefan cel Mare” cu studierea aprofundată a fizicii şi matematicii.

Cum era şi de aşteptat, Boris şi Gleb au dat admiterea cu succes la facultatea de electromecanică a Politehnicii din Timişoara, în 1939, fiind convinşi că cea mai frumoasă şi mai nobilă profesie din lume este cea de inginer. Dorinţa gemenilor a coincis cu cea a părinţilor: i-a susţinut enorm în această aspiraţie a lor. La finele primului an de studiu – iunie 1940 – începuse sesiunea de examene. Dăduseră trei examene, cînd s-a anunţat oficial că susţinerea celorlalte se suspendă, fără nici o motivaţie.

Sosirea acasă a copiilor i-a surprins pe părinţi. Dar în oraş se întorseseră deja şi studenţii de la Politehnica din Bucureşti şi de la Iaşi, de asemenea, cu sesiunile neîncheiate. La 28 iunie tatăl, Haralambie Draganov, a venit de la şcoală, a adunat întreaga familie şi a anunţat-o speriat: „Basarabia a fost cedată ruşilor. Nu ştiu în ce condiţii. Va trebui să fim uniţi, cît mai uniţi!”. Mama, Alexandra Draganov, care reuşea să fie calmă şi în această situaţie dificilă, a adăugat: „Să nu ne pierdem cumpătul!”

A urmat ceea ce deja cunoaştem din istorie şi din relatările martorilor oculari. În Tighina au intrat grupuri de soldaţi şi miliţieni. Ofiţerii sovietici şi responsabilii cu funcţii administrative au fost cazaţi în locuinţele cele mai bune din oraş. În apartamentul familiei Draganov a fost repartizat căpitanul Dubinin, de vreo 30 de ani, care şi-a ales camera cea mai mare. Părea un om de treabă, spre deosebire de soţia sa, care a venit peste o lună cu un copil de doi ani şi veşnic era nemulţumită.

A trecut şi vara cu schimbări radicale din toate domeniile vieţii social-politice şi economice. Gleb şi Boris erau disperaţi că nu-şi mai pot realiza visul de a deveni ingineri. Situaţia financiară precară a părinţilor îi impunea să-şi caute o slujbă. Într-o zi au observat un aviz la Casa Comsomolului, în care se anunţa că la 20 septembrie, la Chişinău, o comisie de cadre didactice din diferite domenii va selecta tineri ce vor urma cursurile la unele institute de învăţămînt superior din Odesa. Fraţilor le-a fost greu să se decidă: acesta era un alt sistem de studii, într-o altă limbă şi într-un alt mediu. Şi totuşi s-au prezentat la concurs.

În domeniul tehnic înscrierea se făcea la Institutul de Inginerie Mecanică. S-au înregistrat 7 candidaţi. Au fost selectate 4 persoane, inclusiv gemenii Draganov, în baza rezultatelor la învăţătură. La 1 octombrie au plecat la Odesa. Nu dispunem de suficient spaţiu pentru a vorbi cum a decurs primul an de învăţămînt în Uniunea Sovietică (1940-1941), prin ce le-a fost dat să treacă studenţilor basarabeni şi familiei lor – e temă pentru o carte, pe care a şi realizat-o recent academicianul Gleb Drăgan, cu ajutorul căreia şi urmărim firul evenimentelor. Vom menţiona doar că tinerii s-au dedicat totalmente studiilor. Învăţarea şi aprofundarea cunoştinţelor, elaborarea de aplicaţii reprezentau un refugiu pentru ei. Au mers şi la teatru ca şi alţi tineri, rămînînd impresionaţi de baletul „Lacul lebedelor”.

Dar odată cu scurgerea timpului tot mai mult îi îngrijora situaţia de acasă. Se vorbea cu groază despre deportări şi lumea trăia în permanenţă cu această frică. În scurta vacanţă de iarnă tata a chemat fiii şi le-a spus: „Trăim vremuri grele. Nu putem fi siguri ce va urma. Voi să continuaţi cursurile. Am visat întotdeauna ca băieţii mei să devină ingineri. Dacă se întîmplă ceva cu mine, să fiţi alături de mama şi de Valentina.”

La două săptămîni de la acel dialog tatăl lui Tolea Boldîr, unul din cei 4 băieţi veniţi de la Tighina, a fost ridicat. La începutul lui iunie a fost deportat Valeriu, cel de al treilea băiat din oraşul lor, admis la învăţătură la Odesa. Cei rămaşi se întrebau: cînd le va veni rîndul lor?

La 16 iunie 1941 căpitanul Dubinin, chiriaşul lor, i-a anunţat pe băieţi că în noaptea de 13/14 iunie părinţii lor au fost ridicaţi. Gleb şi Boris au rămas cutremuraţi de această veste, deşi nu au exclus o atare situaţie. La acea dată, conform statisticilor au fost deportaţi circa 30 000 de oameni, inclusiv 5,5 mii arestaţi. Se întrebau gemenii: de ce s-a întîmplat această nedreptate cu părinţii lor, doar ei erau corecţi, cinstiţi şi fără avere. Doar numai pentru faptul că sunt intelectuali? Mai apoi au aflat că tatăl din imprudenţă a recunoscut într-o autobiografie, impusă s-o facă de noile autorităţi, că a fost înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi timp de 4 ani a fost primar al oraşului Comrat. Pentru acest gest de sinceritate a făcut 8 ani grei de puşcărie la Ivdel, dincolo de Ural, lucrînd la tăiatul pădurii - muncă silnică pentru condamnaţii bolnavi, flămînzi şi îngheţaţi.

Mama a fost deportată la Berezova, în partea de nord a munţilor Ural, apoi trimisă la Salehard, după care au urmat alte localităţi ale surghiunului siberian - Hantî-Mansiisk, Tiumen. A trecut prin încercări de neimaginat – a fost atacată şi rănită cu cuţitul de nişte tineri înfometaţi care i-au furat bonurile de alimente; a căzut de pe vapor în apă între sloiurile de gheaţă etc. A scăpat ca prin minune din marea dorinţă de a trăi şi a-şi reîntregi familia. A supravieţuit şi graţie optimismului şi inteligenţei sale de a se adapta la acele condiţii impuse de viaţă. Într-un fel, l-a ajutat şi l-a susţinut şi pe bărbatul ei, aflînd locul închisorii lui şi trimeţîndu-i scrisori şi o dată la 6 luni colete cu alimente.

La auzul veştii deportării părinţilor fraţii Boris şi Gleb nu ştiau cum să procedeze în această situaţie extrem de dificilă. Au hotărît ca Gleb să plece la Tighina, căci dispunea de un permis, ca să afle ce-i cu sora, Valentina, iar apoi să intervină la miliţia oraşului ca să-l aducă înapoi pe Boris. Despărţirea dintre fraţi a fost foarte grea. Gemenii sunt deosebit de ataşaţi între ei. Pe de altă parte, nu ştiau dacă vor mai fi vreo dată împreună. Căutau să fie calmi, dar de fapt erau îngroziţi. Intuiţia nu i-a înşelat … s-au revăzut după 16 ani.

Gleb le-a găsit acasă, la Tighina, pe Valentina şi bunica. Familia Dubinin nu plecase. Soţia căpitanului a povestit băieţilor că în noaptea, cînd au fost ridicaţi părinţii, acolo se aflau doi veri de-ai lor. Miliţia a vrut să-i ridice şi pe ei, crezînd cu sunt copiii lor. Dînsa a specificat că în listă erau trecuţi toţi trei copii ai familiei Draganov. Gleb a înţeles atunci de ce tatăl a trimis-o urgent pe Valentina la bunica - bănuia că vor fi ridicaţi. Fraţii au avut o şansă extraordinară, fiind plecaţi de acasă, studenţi la Odesa.

Deja în Europa se extindea cel de al doilea război mondial. Derularea în continuare a cunoscutelor evenimente istorice au pecetluit destinul fraţilor, despărţindu-i şi trimeţîndu-i pe diferite meleaguri. La 20 iulie 1941Gleb a fost ameninţat să fie împuşcat de sovietici pentru că nu s-a prezentat la recrutare. A explicat aceasta prin faptul că părinţii i-au fost deportaţi şi el trebuia să aibă grijă de sora. Era gata deja să se supună ordinului, dar a scăpat de a fi înrolat în armată – a doua zi, la 21 iulie, a intrat în Tighina armata română. Toamna a hotărît să plece la Politehnica din Timişoara să dea examenele restante din iunie 1940. S-a înscris la anul II. Astfel, şi-a continuat viaţa, avînd grijă ca Valentina să termine liceul şi să susţină bacalaureatul la Cetatea Albă cu cea mai înaltă medie. În 1942 a adus-o pe sora la Timişoara.

Gleb Drăgan a absolvit facultatea electromecanică a Politehnicii din Timişoara în 1945 ca şef de promoţie cu menţiunea „Magna cum laudae”. În paralel, a studiat la facultatea de matematică a Universităţii din Cluj, evacuată la Timişoara (1941-1943). A lucrat între 1945-1951 la Societatea Astra-Română, Societatea de Gaz şi Electricitate, Centrala Industrială a Energiei Electrice, Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. În continuare (1951-1967) a activat la Institutul de Energetică al Academiei Române în calitate de cercetător şi şef al Laboratorului de tehnică a tensiunilor înalte. Concomitent, a desfăşurat o laborioasă activitate didactică la Institutul Politehnic din Bucureşti, ulterior Universitatea Politehnica, parcurgînd calea de la asistent la profesor universitar, în 1964. A fost decan al facultăţii de energetică (1963-1971) şi şef al catedrei de reţele electrice (1971-1984). Din 1990 este profesor consultant al acestei instituţii.

Principalele realizări: creator al şcolii de tehnica tensiunilor înalte din România; fondator al laboratoarelor de tehnica tensiunilor înalte: la Institutul de Energetică al Academiei Române şi Institutul Politehnic din Bucureşti; coordonator la elaborarea Tratatului de Tehnica Tensiunilor Înalte în 3 volume; coordonator la elaborarea Planului de electrificare a României; coordonator la editarea a 50 de dicţionare explicative de termeni din electrotehnică, electroenergetică, textile, industria alimentară, mecanică. Este membru titular al Academiei Române, al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; Doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice a Moldovei, a Universităţii din Oradea etc.

Boris Draganov, cel de al doilea frate, şi-a continuat şi el calea anevoioasă în viaţă. Cînd s-a început războiul, s-a evacuat cu Institutul Flotei Maritime din Odesa la Samarcand pentru a nu pierde contactul cu părinţii deportaţi. Aici a studiat la facultatea de energetică, coresponda cu mama şi aceste scrisori le încălzea sufletul. În 1944 institutul a fost transferat înapoi la Odesa. Prima lucrare ştiinţifică pe care a realizat-o Boris în această instituţie a fost consacrată analizei entropiei în procesele reale din motoarele termice. Rezultatele acestor cercetări au fost incluse în teza sa de licenţă, pe care a susţinut-o cu succes în 1945, rezultat excepţional din acea promoţie. Mai apoi a avut marea satisfacţia să citească în ziarul „Pravda” o ştire în care se menţiona că teza sa de licenţă a adus unele contribuţii originale în domeniul termotehnicii.

A urmat doctorantura. În 1949 a susţinut teza de doctor în ştiinţe tehnice. După un scurt stagiu ca inginer în 1952 a obţinut prin concurs postul de conferenţiar la catedra de energie termică a Universităţii de Ştiinţe Agricole din Kiev. De atunci iată deja de 56 de ani activează în această instituţie. În 1974 – a devenit doctor habilitat, în 1975 - profesor universitar. A condus catedra de energie termică (1974-1989). În 1997 a fost ales în calitate de membru titular al Academiei de Ştiinţe a Şcolii Superioare din Ucraina. Interesele ştiinţifice ale savantului ţin de hidrodinamică şi schimbul de căldură în medii multifaze; termofizica întreprinderilor agricole şi a construcţiilor; optimizarea sistemelor de conservare a energiei. A pregătit 21 de doctori şi doctori habilitaţi. A publicat peste 400 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 6 monografii, 22 de manuale, 7 brevete de invenţie.

Palmaresul realizărilor fraţilor gemeni Gleb Drăgan şi Boris Draganov impresionează.

Familia Draganov aşa şi nu s-a reîntregit. În 1949, după 8 ani de închisoare, Haralambie Draganov a fost surghiunit să trăiască în Kazahstan. De doi ani soţia sa, Alexandra, se afla la Odesa, i se permisese să locuiască acolo. Aflînd vestea eliberării soţului, a plecat la el. Li s-a dat voie să se întoarcă acasă, în R.S.S. Moldovenească, abia în 1956. Mai întîi s-au oprit la Kiev, la Boris, care deja şi-a creat o familie, avea şi 2 copii. Nu se văzuse cu tatăl de 15 ani. Apoi au mers la Bender (Tighina). Acolo, la biroul NKVD, i s-a spus lui Haralambie Draganov că este trimis ca învăţător în s. Găleşti, raionul Ungheni. Aici li s-a repartizat o locuinţă dintr-o cameră cu un perete găurit şi geamul spart. Au reparat-o şi au amenajat-o cum au putut. Peste trei săptămîni i-a vizitat Valentina, sosită din România cu băieţelul ei de aproape 2 ani. A plîns în hohote cînd şi-a văzut părinţii în ce condiţii locuiesc.

Mai tîrziu, cu ajutorul jurnalistului Alexandru Sefer, soţul unei nepoate de-a soţiei, au fost transferaţi în orăşelul Anenii Noi. Aici au primit un apartament cu două odăi în acelaşi bloc cu rudele, unde au avut condiţii mai bune de viaţă. Mai tîrziu, în 1967, am avut ocazia şi eu să-i cunosc pe aceşti oameni la o sărbătoare a familiei Sefer. Erau mai tăcuţi, mai retraşi şi acum, de la această distanţă, le înţeleg mai bine starea lor de spirit. Apropo, e cazul să-l pomenim şi pe regretatul jurnalist Alexandru Sefer, eminent publicist şi fruntaş al mişcării ecologice din anii `90.

Peste un an de la întoarcere în Moldova, în 1957, Alexandra şi Haralambie Draganov s-au întînlnit la gara de la Ungheni şi cu fiul Gleb şi soţia sa Lili, fostă elevă a lor de la Comrat, care plecau la o întrunire ştiinţifică de la Moscova. Aveau şi ei deja 2 copii. O întîlnire tristă după 16 ani cu părinţi înălbiţi şi îmbătrîniţi înainte de timp. Au mers într-un compartiment pînă la Chişinău, au avut despre ce vorbi, numai nu despre trecut. Erau prea dureroase amintirile. În acelaşi an s-au mai întîlnit încă o dată la Odesa, unde sosise Gleb şi Lili într-o scurtă vacanţă. În perioada sovietică fraţii gemeni au ascuns faptul că au rude peste hotare, n-au afişat nici faptul că părinţii le-au fost deportaţi, deşi au suferit enorm din această cauză.

Fraţii au dorit ca părinţii lor să locuiască la ei, dar dînşii au refuzat să părăsească locurile natale. Abia în 1981 Haralambie şi Alexandra Draganov au trecut cu traiul la Kiev, la Boris. Tatăl a decedat în 1984, iar mama în 1993.

Academicianul Gleb Drăgan, ca fiu recunoscător a celor care i-au dat viaţă, pe care i-a respectat şi i-a iubit nespus, le-a dedicat părinţilor săi ultima sa carte „Exerciţii de memorie. O paranteză tristă a istoriei”. Le-a descris viaţa lor, încercările prin care au trecut ei în Gulag şi familia lor dezmembrată, dar şi a altor persoane deportate care şi-au destăinuit poveştile. Este şi aceasta o lucrare ştiinţifică cu analiză, date şi cifre privind deportările în URSS şi situaţia internaţională în acel context, doar că naraţiunea peregrinează cu lumină şi compasiune prin destinele mai multor oameni simpli din sudul Basarabiei, care au trecut prin labirinturile terorii staliniste, dar au păstrat în sufletele lor „vie” cetatea libertăţii. E un veritabil imn dedicat dragostei de părinţi, de cei apropiaţi, de consîngeni, un imn consacrat vieţii şi dreptului la ea, de care nu poate fi lipsit nici un om pe pămînt.

Tatiana Rotaru